E aproape vară, mai e puţin şi încingem grătarele şi devastăm ultimele petice de iarbă şi Vama Veche… Nu-i aşa că aveţi chef de-un remember long lost Mamaia&Co songs? Eu una ţin minte că întotdeauna pe plajă trebuia musai să auzi una din melodiile astea. Iar la carusele neapărat Snap – The Power…
Voi ce reminiscenţe melodice din tinereţuri mai aveţi?
Fiindcă postul meu despre Notre Dame de Paris făcu ceva furori prin Facebook (Patrick Fiori în special 
) pentru fanii săi - noi și vechi - am compilat o suită excepțională (sau nu) de variante. Plus că mai aflați despre mine și că am o înclinație patologică spre obsesiv. Enjoy!
Semimaneaua georgiană sau cum poți să distrugi complet o melodie frumoasă. (Belle)
Și nu, nu este vorba de catedrală, ci despre musicalul cu același nume. L-am descoperit acum vreo 7-8 ani (dacă nu mai bine) la TVR2, într-o reluare nenorocită la o oră la care nici gospodinele nu cred că deschideau televizoarele. Mi-a plăcut atât de mult încat am pândit vreo lună reluarea și am înregistrat tot spectacolul pe o casetă audio cu un casetofon Panasonic și sonorul televizorului dat la maxim. Ulterior am tocit – atât eu cât și mama – caseta aia până au luat-o dracii, dar cred ca si acum se mai gaseste pe undeva. Acum vreo 3-4 ani, când abia descopeream eu torrenții, am găsit să downloadez și varianta video, și cea audio ca să mă bucur și eu în deplinătatea vrerii mele. Cea audio șade frumos pe iPod numai bună de ascultat la excelurile kilometrice la muncă. Ne făcuserăm chiar planul ca atunci când vom vedea catedrala, să scoatem playerul și să ascultă Le temps de cathedrales, dar cred că la momentul ăla m-a luat valul și am uitat…
Notre Dame de Paris este o producție Franța-Canada care a debutat la Paris în 1998, bazată (obvious!) pe romanul omonim al lui Victor Hugo (de care vreau să mă apuc să-l citesc de vreo doi ani, de când am cumpărat cartea), adaptat fiind de către Ricardo Cocciante (muzică) și Luc Plamondon (versuri). Printre succesurile sale se numără și acela de a avea cele mai mari încasări în primul său an decât oricare alt spectacol de gen din istorie. Cei 4 protagoniști au fost chemați prin toate emisiunile, spectacolele și edițiile speciale posibile, atât în Franța, cât și în SUA și Anglia, de cred că le-a ieșit musical-ul ăsta pe nas. Pentru cine are răbdare să urmărească filmulețele de pe youtube, poate observa cu câtă pasiune îi urmăresc iubitorii NDDP pe acești 4 oameni…
Sunt o mare fană de cover-uri și mi se întâmplă de multe ori ca o reproducere să-mi placă mai mult decât originalul. Uneori zburd prin Youtube numai pentru coveruri a piesele care-mi plac îm mod deosebit. Singura neplăcere pe care o am e că nu mi le pot pune pe iPod… Compilez de mult la postul ăsta, așa că videoclipurile sunt dintre cele care mi-au plăcut mie cel mai mult + câteva surprize 
. Enjoy!
Umbrella – The Baseballs
De când mă știu gusturile mele muzicale au fost fragmentate, alambicate și fără o noimă palpabilă. Nu pot să zic că mă identific (sau m-am identificat vreodată) cu vreun gen anume sau că am vreo afinitate, fie ea și măcar subtilă. Se întâmplă de multe ori să ascult un artist și să nu-mi placă decât două-trei melodii și rareori am ascultat un album cap-coadă. Și chiar și mai rar să-mi placă vreunul integral. Rar spre deloc de fapt, singurele care intră în topul ăsta fiind cele două albume ale lui Amy Macdonald, de la care chiar am preluat toate piesele în player (care datorită Pisicului s-a transformat în iPod nano, stricându-mi campania împotriva lui Steve 
).
În general e foarte simplu pentru o melodie să-mi intre la suflețel: tre’ să rezoneze cu ceva din capul meu și să fie fredonabilă. A! Și să te facă să-ți vină să dansezi (chiar dacă dansul nu-i forma cea mai apreciată pentru mine de exprimare, în sensul în care nu m-a înzestrat natura cu astfel de capacități). Dacă o piesă n-are pentru mine melodicitate, n-o sufăr. Cum ar fi muzica house (și derivatele/surorile ei). Mă, da’ n-o sufăr! Dacă cineva și-ar propune să mă tortureze, house-ul ar fi unul dintre instrumentele mele personale de tortură; pentru mine este reprezentarea fidelă a picăturii chinezești. Îmi dă o stare de nervi ce n-am mai văzut!
De vreo trei săptăm
âni îmi tot fac curaj să iau cele două albume ale lui Amy MacDonald, având în vedere că playlistul meu s-a cam prăfuit şi avea nevoie disperată de un refresh. Am reuşit ieri şi pot să zic că am rămas surprins (foarte surprins) plăcută. De obicei, majoritatea albumelor din care am spilcuit playlist-ul meu au vreo 2-3 piese bune iar restul de umplutură. Chestie care mă enervează la culme, că fac o listă de 5-7 piese din 4 albume.
De data asta am reuşit să nu dau delete niciuneia. Tipa asta chiar cântă bine! Muzica e foarte bine orchestrată, piesele – deşi sunt variate – toate sună bine şi sunt fredonabile şi memorabile. Asta înseamnă că am scos din player pentru ea Notre Dame de Paris, which is a big thing! Şi probabil o să stea acolo cel puţin juma’ de an. Eu recomand cu căldură să o ascultaţi. Măcar de pus în maşină. 
