Primul serial SF cu care am intrat în contact în copilărie a fost Star Trek: Generația următoare. Nici nu cred că eram în planuri când începuse cultul Star Trek original (și oricum nu mi-au plăcut mult după ce le-am văzut), așa că m-am rezumat la reproduceri. Pe vremea aia era difuzată la TVR, în cadrul emisiunii lui Mironov – Știință și imaginație. Mamă, ce-mi mai plăcea emisiunea aia!

Nu știu dacă de aici a pornit pentru mine interesul pentru genul ăsta de filme, pentru știință, documentare sau alte chesti de gen. Cert e că mai toată copilăria (cu excepția unor episoade anume cu girly stuff) am căutat extratereștri, am făcut limbaje secrete, m-am uitat la toate SF-urile care treceau de comisia parentală și am ros din scoarță în scoarță o cărticică despre Univers, fizică cuantică și alte alea explicate pentru copii pe care o găsisem în bibliotecă. Asta nu înseamnă desigur că n-am urât din tot sufletul fizica aia îngrozitoare care se predă la noi în școală și din care nu cred că am învățat mai mult de nivelul apa+electricitate=love.

Adică tot acest preambul însemnă că am rămas cu microbul ăsta (iar sâmbătă și duminică dimineața mă uit obligatoriu la Stargate, deși le-am văzut aproape pe toate). Așa că nu pot să nu remarc că lumea filmului SF e guvernată de un soi de fizică aparte, cu legi ale ei specifice, de la care nu se abate nici un scenariu. E deci foarte simplu să compilezi un manual de zbor intergalactic:

Dar stai! Mai e de citit din Mic curs intensiv de supravieţuire intergalactică (…