Ce faci? – Nimic. – Bine.

De ce simte cineva să te întrebe ce faci în condițiile în care te vede zilnic? E una din politețurile alea pe care nu le suport și  care mi se par idioate și neconcludente (majoritatea politețurilor mi se pare mie fără rost, dar mă rog… De la regula asta aș excepta cazurile în care persoana în cauză nu te-a văzut de un car de ani și chiar ar fi interesată să știe ce mai faci sau cum mai ești.

Adică – mă vezi ce fac. Sunt întreagă, aparent bine, nu prezint traume fizice sau alte semne care să-ți dea de înțeles că sunt altfel decât ok. Asta poți să observi și cu ochiul liber, de altfel, fără să mai întrebi. M-ai văzut și ieri, eram cam la fel. De ieri până azi s-au scurs cam 15 ore, dintre care vreo 9 le-am dormit (poți presupune asta cu siguranță). Deci… CE NAIBA crezi ca am făcut de ieri și până azi?!?!

Acum, dacă m-ai întrebat, tre să răspund, altfel o să zici că-s nesimțită și n-am cei șapte ani de-acasă. Deci fac bineeeeee…. Desigur, tu bănuiești probabil că fac bine, din moment ce sunt în același loc unde te aștepți să fiu zilnic și sunt nevătămată. Dacă făceam rău, nu mă mai vedeai azi. Te ajută cu ceva că eu îți spun că fac bine? De altfel, aș putea să fac rău, să fiu depresivă, să mă doară un dinte. Nu că ți-aș spune, sau dacă da, că te-ar interesa (sau afecta) pe tine, sau kharma, sau mersul universului. Așa că de ce mă mai întrebi??? Nu poți să-mi zici și tu  Neața, Bună, Salut, Servus… Nuuuuuu, trebuie să mă supui corvoadei de a scormoni în creier o frază propoziție cât de cât coerentă, dar în același timp suficientă ca să nu mă oblige la alte detalii, la fel de neconcludente pentru tine. Sau și mai rău, sunt oamenii ăia care țin minte orice, și te întreabă orice banalitate ori de câte ori te văd.

Nu observă nimeni penibilitatea situației?! Sau sunt eu mai irascibilă din fire? Sau poate trebuie să mă pun la punct cu arta conversației…

Nu, trebuie să mă mai uit la un sezon din Seinfeld. Cred că mă regăsesc.