Ne-am întors acasă de revelion, nu am avut timp de scris zilele astea – multa treabă și multă lene.
Ce-am făcut de Crăciun acasă în câteva pozici:
Am gasit acasă un brad, cam schiop și intr-o rână, parcă mai de criză decât anul trecut. Așa că l-am pozat mai de close-up, să nu se vadă. Bomboane bune, cu jeleu si cocos.
Definitely, nu mai incerc senzatiile tari cu autobuzele din Romania. A ride from hell, I may say! Ca de obicei, fie vara fie iarna, astia baga caldura! De parca ar avea aerul conditionat setat la unison intru eterna chinuire a pasagerilor. Next time: the train.
Am gasit poza asta – e din recolta de asta iarna, de acasa. Am recuperat-o cu chiu cu vai de prin alte site-uri dupa ce am nimicit hardul cu toate vestigiile noastre stranse in 4 ani.
Mie mi se pare tare simpatica, pacat ca n-a stat mielul la poza.
Azi – ultima zi de lucru. As usual, s-au aglomerat toate pe ultima suta de milimetri, mi se sparg in cap toate prostiile. Si cand ma gandesc ca mai am si bagajele de facut, imi vine sa ma iau cu mainile de par. Impachetatul si despachetatul: le urasc! (Ca si spalatul vaselor, dar poate mai putin). Pisicul s-a oferit sa le faca el, daca tot e acasa, dar nu ma risc sa-i dau asa o treaba importanta pe maini: mai mult ca sigur este capabil sa puna exact ce nu ne trebuie.
In semn de mare sarbatoare, abia m-am trezit azi dimineata, si m-am “gatit” de munca in cel mai mare sictir de care fiinta mea a fost capabila. Observ totusi ca lenea e din ce in ce mai constructiva. Adica lenea este buna! Asa de buna, ca abia astept vacanta asta sa lenevesc dupa pofta inimii!
Mi-a trebuit toata atentia posibila sa ies din casa azi-dimineata. Dupa cazatura luata ieri seara, fiind prea sigura pe picioarele mele si cizmulitele noi (in care am pus o incredere oarba si nemeritata), am decis ca nu strica azi sa fiu in deplinatatea facultatilor motorii. Nu de alta, dar m-am ales cu o durere surda in oase si incheierea cursei pentru recordul personal de care eram foarte mandra: nici o cazatura (involuntara) in vreo 6 ani – daca nu si mai mult. Drumul pana la birou a fost presarat cu mici capcane: de la balta de un metru de la Iancului, pe care n-am reusit sa o evit cu nici un chip pana la vreo trei tentative esuate de cazatura. Pasajul de la Obor e chiar mai rau: o capcana mortala pe treptele lucioase, care s-au umplut de gheata. In fine, am ajuns intreaga si la birou, ba chiar am reusit performanta imposibila si tipica mie prin inconstienta de a urca nevatamata pe rampa pentru invalizi.
Cu toate astea, si in ciuda frigului insuportabil din cauza caruia ma dor urechile pana in miezul creierului, imi place zapada. Se pare ca in sfarsit a plecat incalzirea globala si ne revenim la normal (oricum, mi s-a parut mereu cam fantasmagorica incalzirea asta globala). Cand eram copil, fiecare noiembrie incepea cu zapada, sanius, celofan, maini, picioare funduri ude si inghetate. Si culmea – fara gripa (normala, porcina, aviara), raceli, pneumonii…
…Finally! Am primit cartea in sfârșit! Profit de pisic că are Christmas Party-ul astă-seară și mă pun pe citit. Hi Hi Hi!!! Evil mz…
Moșule, te aștept!…
La ZaZa am găsit o groază de cadouri de unde să se inspire moșul. Și nu numai el…
Aseară – Christmas Party! Nu-s eu primul fan al party-urilor, că my bedtime e până-n unșpe, but was fun. Am resistat eroic pană la
unu jumate, ceea e deja un record. De obicei revelionul pentru mine e un mare fâs, niciodata nu reusesc sa stau trează mai mult de juma’ de oră după miezul nopții, și aia abia smulsă.
De ceva vreme caut Viața secretă a lui Salvador Dali. M-am dat peste cap, am sunat edituri, librării online, am urmărit anticariate. Nimic timp de vreo 2 luni. În sfârșit, săptămana trecută munca îmi e incununată de laurii succesului și descopăr o editură mandră de premiul ce-l primise pentru coperta cărții și care prin nu știu ce miracol, mai avea cartea în stoc (sau cel puțin așa figura pe site). Zis și făcut, pun mâna pe telefon să confirm si cu o voce umană ca obiectul căutării mele într-adevăr, există și pe stoc. De la capătul celălalt al firului o voce de franțuz, într-o română stricată, ma anunță că DA, cartea există și e gata să îmi fie livrată. Slavă cerului, aproape mă năpădesc lacrimile (eh, măcar la figurat). Dau repede să fac comandă, nu care cumva să mi-o ia inainte și să îmi fure prețioasa carte. Dar vai, franțuzul mă informează cu nonșalanță că ea (cartea) – nu-i taiată.
- Tăiată cum, adică mai dureazâ pană mi-o trimiteți, nu? Cam cît? încerc eu eu sa întorc sorții în favoarea mea.
